Lumea mea

on the top of…

Advertisements

Maci

Îşi scoase cu grijă sandalele, le puse pe marginea drumului , nu voia să le coloreze cu verde, şi-ar fi dat seama ceilalţi pe unde a umblat, şi păşi pe iarba abia cosită din curte.

Trecuse ceva vreme de când nu mai intrase în grădină. Nici nu îşi mai amintea de când. Să fie oare din ziua în care se decisese să uite tot şi să plece?  Sau ziua în care într-adevăr plecase fără să privească în urmă? În ziua aia adusese de pe câmp trei maci roşii. Îi luase cu tot cu rădăcini. Îşi dorise mereu să aibă sub fereastră un câmp de maci. Încercase să îi planteze în grădină. Nici măcar nu mai stătuse să vadă dacă se prinseseră. 

Îşi puse talpa dreaptă pe iarbă, mânată de vechea ei superstiţie, ca să păşească mereu cu dreptul, şi uşor, o aduse şi pe a cea stângă. Păşi uşor de parcă nu ar fi vrut să tulbure liniştea din jur.  Era o linişte cum nu îşi mai amintea să mai fi auzit în acest loc, o linişte exact ca în ziua aia. Ziua în care plecase.

Altădată, gradina ce înconjura casa era mereu plină, plină de voci, de râsete şi de muzică. În camera de la parter era pianul la care învăţase să cânte pe când avea zece ani. Pianul la care obişnuia să îi cânte când el îşi bea, lângă fereastră, cafeaua amară în după-amiezile de vară. Pianul la care el obişnuia să o privească minute în şir. Pianul la care stătea când el i-a desenat portretul. Pianul la care cânta în ziua în care îl cunoscuse.

Înaintă încă câţiva paşi pe iarbă. Îşi alungă amintirile vechi. Nu vroia să se gândească. Venise doar să vadă ce lăsase în urmă. Ştia că şi el plecase. Mai înaintă câţiva paşi. În faţa ei, printre firele de iarbă răsăreau macii mari şi roşii. El îi îngrijise pentru ea. Ştia că într-o zi se va întoarce. 

din mersul trenului

Atunci când mergi cu trenul, ai timp să te gândeşti. La multe. Ai timp să analizezi, ai timp să priveşti pe fereastră, ai timp să vezi o casă, ai timp să vezi un copac, ai timp să vezi un copil jucându-se într-o curte, ai timp să vezi grâul galben roşu de la maci, sau poate albastru de la albăstrele, ai timp să îţi laşi gândurile să zboare pe unde vor ele. Ai timp să îţi aduci aminte vremurile când alergai fără grijă prin timp.

Şi ai timp să vezi furtuna care trece peste tine.

două fete şi Valea Doftanei

Sfârşit de săptămînă. Deja încep să mă gândesc la planuri pentru weekend, e cam târziu ce e drept, dar mai bine mai târziu decât niciodată :D. În Bucureşti – Noaptea albă a muzeelor. Sună interesant, dar totuşi muzeele nu pleacă nicăieri şi parcă aş prefera să văd ceea ce mă interesează într-o zi obişuită şi mai ales fără aglomeraţie. Aşa că, uşor, uşor o idee mai bună îşi face loc în mintea mea. Ce ar fi dacă aş pleca din oraş, chiar şi numai pentru o zi? O întreb pe Mirela dacă nu are chef de o plimbare afară din Bucureşti. Fac o listă cu destinaţii posibile şi care să fie aproape de oraş, să nu stăm toată ziua în maşină, de altfel care ar mai fi farmecul? Alegem Valea Doftanei. Nici una dintre noi nu mai fusesem, prin urmare, e ocazia excelentă să vedem ceva nou. Facem rost de o hartă, avem şi GPS la telefon, ne gândim că există indicatoare, Mirela scoate chiar şi traseul de pe google maps, nu ne facem probleme, suntem mari, ne descurcăm 😀

Duminică dimineaţa. Ora 8, plecăm la drum. Cu mult entuziasm, până la Câmpina ştim drumul. La Câmpina începe distracţia. Traversăm tot oraşul şi nu găsim drumul spre Valea Doftanei. Ne întoarcem in DN1, ne întoarcem iar spre Câmpina, cotim spre Corbu, nimic. Hotărâm să ne întoarcem în DN1, încercăm varianta din Comarnic. Google maps spune aşa: la Câmpina se face dreapta în dreptul sediului Poliţiei. Nu îl găsim, indicatoare pauză, GPS-ul ne ajută, dar nu prea. Ieşim din Câmpina, ne întoarcem. Facem stănga pe prima stradă pe care o vedem şi ne hotărâm să întrebăm totuşi pe cineva. Şi cine e mai potrivit decât un domn poliţist ce mergea pe marginea drumului? Domnul ne explică ca suntem pe drumul cel bun, într-acolo e Valea Doftanei, trebuie să trecem întâi prin Secăria, şi ne roagă să îl luam şi pe el pînă în următorul sat. Îl luăm. Ne mai povesteşte una, alta, ne explică unde am greşit drumul la Câmpina, ne lămurim şi noi pâna la urmă. Pe măsură ce urcăm, ne dăm seama că e mai bine că nu ne-a ieşit drumul de la Câmpina. Peisajele de aici sunt superbe şi chiar ar fi fost păcat să nu le vedem.

Ajungem şi la Valea Doftanei, găsim şi lacul Paltinu. Ne oprim pentru poze, pentru iarba verde, pentru aer curat. Aici e linişte, sunt câţiva oameni pe malul lacului, unii la plimbare, unii la gratar, unii la pescuit, însă nu este nici pe departe aglomeraţia si nebunia de pe Valea Prahovei. Iar peisajul, superb. Apa foarte curată, de un verde incredibil.

Stăm ce stăm, mai povestim de una, de alta, ca fetele, ne dăm seama ca este încă devreme, mai avem o grămadă de timp până seara, aşa că, întoarcerea o stabilim pe Vălenii de Munte. Şi dacă tot ajungem acolo, hai şi până la Cheia, e aproape, iar peisajele sunt superbe. Numai să nu ne prindă ploaia. Am avut noroc, nu ne-a prins.

Drumul frumos, imaginea spre munţii  Ciucaş excelentă. Mai frumos ar fi fost să fim acolo, sus, sau măcar pe la Muntele Roşu, dar asta e, altă dată. Mai avem ocazii. De data asta admirăm muntele de jos. Ne plimbăm totuşi puţin prin pădure, în linişte. Pe deasupra noastră se plimbă norii. O plimbare uşoară de duminică, excelentă!

Cu regret, ne întoarcem acasă, încercăm pe A3 acum, pe principiul, ne ducem pe un drum, ne întoarcem pe altul. 🙂

totul e o poveste

‘dar totul e o poveste, […] absolut totul şi pentru toată lumea… doar că nu stă niciodată nimeni să ne asculte.’

Cozia, pe sub Colţii Foarfecii

Traseul:

prima zi – banda roşie de la mănăstirea Turnu până la mănăstirea Stânişoara, apoi punct galben până la cascada Gardului şi mai departe pe sub Colţii Foarfecii, până la cabana Cozia, tot pe punct galben, însă nemarcat pe alocuri.

a doua-a zi: cabana Cozia: bandă albastră, triunghi albastru până în Jiblea/Călimăneşti.

Povestea:

Vineri, 28 aprilie. Se apropia weekendul şi nu aveam nici un plan concret pentru următoarele două zile, când îmi atrage atenţia o postare a lui Claudiu pe Facebook, şi anume: vrea cineva sa mearga in Cozia, maine? Excelent, m-am gîndit. Acolo e de mine. Mai ales că era vorba de un traseu pe care nu mai mersesem şi care mi se părea şi foarte interesant. Am luat legatura cu Claudiu care a fost foarte draguţ şi mi-a zis că mă primeşte şi pe mine în grupul lor, grup vesel de olteni, după cum aveam să observ a doua zi.

Sâmbătă, 29 aprilie. Entuziasmată, cu toate că nu reuşisem să dorm noaptea, m-am trezit, mi-am băut cafeaua (cum altfel?), mi-am luat bagajul şi am pornit spre metrou. Ora 5:45. Destul de pustiu, sâmbătă, devreme, lumea doarme. 🙂 Mă întâlnesc cu Claudiu la metrou şi mergem mai departe spre autogara din Militari. Claudiu, în panataloni scurţi şi în tricou. Eu, în suprapantaloni şi polar. Afară, 30 grade… Mă gândesc, vai de capul meu, ce o să mai sufăr de cald. Ajungem la autogară, stăm la coadă la bilete vreo 20 minute, aflăm că de fapt biletele se vând la şofer. Excelent. Am început bine 😀 Ne întălnim şi cu Rodi şi în sfârşit plecăm spre munte. Pe drum, Claudiu împrăştie o sticla de Pepsi pe el şi pe rucsac. Peripeţiile încep din ce în ce mai promiţător. Ajungem la Călimăneşti, îî aşteptăm pe colegii care vin cu trenul din Craiova şi pornim la drum prin soare.

Prima oprire: mănăstirea Turnu pentru apă de izvor. Deja luasem hotărârea să îmi schimb suprapantalonii cu colanţii în care plănuisem să dorm. Dar mai aştept până intrăm în pădure şi găsesc un tufiş bun de vestiar. Începem urcuşul prin pădure spre mănăstirea Stânişoara. Până acolo ştiam traseul, mai mersesem şi altă dată. Plimbare prin padure, puţin urcuş, linşte, frumos. Nu ne grăbim, avem timp destul, doar nu trebuie să ne şi întoarcem în aceeaşi zi.  Ne mai oprim la punctul de belvedere, stăm de vorbă, povestim, râdem. În colanţi îmi e mult mai bine.

La mănăstirea Stânişoara luăm apă rece şi ne pregătim să continăm urcarea spre cascada Gardului. Din cei opt câti plecasem iniţial, doi renunţă în urma unor probleme şi decid să coboare. De aici, urcuşul devine mai abrupt, dar şi mai interesant. Ajungem la cascadă, ne bucurăm de privelişte: are apă, şi are multă. De obicei vara e cam secată, din câte am înţeles de la cei care au mai fost pe acest traseu. Mai departe, trecem pe porţiuni cu un pic de căţărare pe stîncă, pante destul de abrupte şi pietroase, poteci prin pădure, copaci infrunziţi.

Claudiu ne povesteşte de vipere. Peste 5 minute, trece una pe lângă noi. Prima viperă adevărată în natură pe care am văzut-o.  Ne mai oprim, mai mâncăm nişte sâmburi de caise (migdale de fapt), mai un măr, mai nişte ciocolată. Uşor, uşor, ajungem lîngă colţi, în Şaua Doctorului.

Facem un popas şi ne hotarâm să lăsăm rucsacii aici şi să urcăm pe unul dintre ei. De aici, priveliştea este superbă. Se vede Oltul,  se vede Călimăneştiul, se vede oraşul Râmnicu Vâlcea, se vede releul de pe Cozia, unde trebuie să ajungem.

Facem poze sus şi plecăm pe ultima bucată de drum spre cabană. Pe aici, ne pierdem un pic prin tufişuri, dăm peste mici bucăţi de zăpadă rămase de astă iarnă, dar ne descurcăm fără probleme.

Înainte de ultimul urcuş, care s-a dovedit a fi foarte solicitant, cel puţin pentru unii dintre noi, Claudiu ne dă forţe proaspete dintr-o sticluţă magică cu lichid vişiniu 😀

Ajungem şi la cabană, ne luăm camera, ne schimbăm hainele şi mergem să mâncăm. Din păcate, opţiunile din meniul cabanei sunt foarte limitate, aşa că, ne luăm câte o ciorbă caldă, completăm cu ce ne-am adus de acasă şi ne retragem în cameră la un pahar de voie bună oltenească adus în spate de baieţi şi la poveşti, multe poveşti. După ce se întunecă, mergem să vedem priveliştea de sub noi, de pe Valea Oltului, Frumos, multe lumini, multe stele, aer curat. Din păcate, fotografiile nu ne prea ies 🙂 Ne retragem în cameră, e cald, adormim pe rând, în funcţie de starea de oboseală.

A doua zi, admirăm priveliştea către muntii Făgăraş, care se văd foarte bine şi foarte albi. Acolo încă e zăpadă serioasă. Claudiu ne ajută să identificăm vârfurile care se văd de aici. Mâncăm, bem o cafea, umplem sticlele cu apă şi pornim la vale pentru că trebuie să prindem autocarul de 17:19 din Călimăneşti, autocar despre care auzisem că ajunge mai devreme şi nu aşteaptă până la ora trecută pe program. Dacă ai întârziat, ghinion, aştepti altul.

O parte din traseul de coborâre îl mai facusem, cealaltă parte era necunoscută pentru toţi. Mai jos de Colţii lui Damaschin, poteca se desparte în două: spre Stânişoara pe bandă albastră şi spre Călimăneşti pe tringhi albastru. Noi alegem triunghiul albastru. De la intersecţie, poteca merge prin padure, porţiuni stâncoase nu mai sunt. Doar copaci, frunze şi multe, multe urme, unele foarte proaspete, de mistreţi. Ni s-a părut chiar că îi auzim, la un moment dat, trecând pe lângă noi.

Poteca coboră direct în şoseaua de centură a Călimăneştiului, şosea pe care circulă foarte, foarte multe tiruri. A fost partea cea mai neplăcută a traseului. Să mergi pe marginea şoselei, pe căldură şi să tooot treacă tiruri pe lângă tine.

Ajungem în Călimăneşti şi tot căutăm o terasă să bem o bere şi să mâncăm o pizza. Pauză. Aflăm că este numai una, pe lângă care deja trecusem. Ne întoarcem. Unii mănâncă, altii doar beau ceva rece în aşteptarea autocarului. Autocar pe care aproape era să îl pierdem, deşi am ajuns la ora 16:55 în staţie. Mai puţin norocoşi au fost cei din Craiova. Ei chiar îl pierduseră pe al lor, deşi trebuia să ajungă după al nostru. Ne-au însoţit până în Râmnicu Vâlcea, unde l-au ajuns din urmă.

Am făcut poza de grup, în autogară (ce oameni!!..) şi am pornit fiecare spre oraşul lui. Pe drum am ascultat romanţe, asta asculta şoferul, ne-am amuzat de versuri. La venire ascultasem tot drumul hituri la modă de la Kiss fm. Cu ocazia asta ne-am pus la curent cu ce se ascultă mai nou.

Cam asta a fost plimbarea în Cozia. Plimbare în care eu m-am simţit foarte, foarte bine şi din care am învăţat să mă uit mai atentă la prognoza meteo când îmi aleg hainele de drumeţie, asta dacă nu vreau să mă mai plimb în colanţi prin oraş, cu toate că e la modă. 😀

obs.

fericirea zâmbeşte cu ochii, tristeţea zâmbeşte cu buzele.

dacă ochii-ţi sunt cuprinşi de tristeţe, zâmbetul este cea mai bună mască!

end this night, if it be your will

e noapte, şi totul e intuneric. doar luna se reflectă argintiu peste apă. o lună mare şi strălucitoare ca în noaptea aceea, noaptea aceea, ştii tu prea bine care, noaptea aceea în care ai apărut şi ai răvăşit tot ce ştiam despre mine.

m-ai găsit rătăcindu-mă, ca şi acum, pe o plajă pustie. umblam de ceva vreme şi tălpile mele înroşiseră scoicile peste care trecusem. dar nu le simţeam, gândul meu era departe. mă aşezasem pe nisip, nu ştiu de câtă vreme stăteam, mă simţeam groaznic de obosită. nu ştiu cum m-ai găsit, poate că mă căutai, poate te-ai împiedicat de mine în propria-ţi rătăcire. fără nici un cuvânt, te-ai aşezat lângă mine şi m-ai atins pe umăr. te cunoşteam de mult, te tot vedeam în jurul meu, dar nu ţi-am dat niciodată mare atenţie. gestul tău m-a surprins la început şi m-am zăpăcit. mi-am revenit repede, ai ştiut atunci ce să îmi spui, iar cuvintele tale multe m-au purtat prin locuri uitate, prin locuri prea mult imaginate. ai ştiut cum să mă ţii de mână, ai ştiut cum să mă ţii în braţe. şi acum mă uimeşte rapiditatea cu care m-ai descifrat atunci. mi-ai făcut mintea să zboare departe, prea departe, în visele tale.

până şi valurile mării abia se aud în noaptea asta, atât de linişte e în jur şi îmi aud atât de clar gândurile încât mă doare. dar valurile noastre sunt acolo, le simţim când ni se sparg de picioarele desculţe prin nisipul plin de scoici. nici nu mai ştiu ce îmi vorbeşti, te aud, dar vorbele tale vin prea de departe; sunt acolo, în rochia mea albastră care se tot încăpăţânează să mi se lipească de corp, oricât vreau eu să o aranjez, ca într-o ultimă încercare de a părea convenţională. sunt acolo şi te blestem şi te iubesc pentru că mi-ai arătat cine sunt şi apoi o să pleci. nici nu ştiu dacă vreau să te opresc. nici nu ştiu dacă vreau să rămâi. mi-e frică că dacă vei rămîne, mă vei copleşi şi mă vei ucide.

fata aceea pe care ai găsit-o cândva aşteptându-te pe plajă nu mai există. în locul ei rătăcesc acum doi. m-am vindecat de mine, prin tine. doar am visat?

Cum a fost la Lisabona

Lisabona, primăvara

Când: 29 martie – 2 aprilie

Cât: 5 zile intregi 🙂

Unde: Lisabona (cu plimbări şi la Estoril, Cascais şi Sintra)

Cine: eu, Ina şi, pentru 3 zile, Teo, verişoara Inei

Luna martie a venit pentru mine cu un cadou deosebit pentru care trebuie să îi mulţumesc Claudiei, echipei de la LumeaMare şi celor de la TAP Portugal, anume, un bilet de avion dus întors Bucureşti-Lisabona.

Avionul care ne-a dus la Lisabona a decolat de la Bucureşti la ora 5 dimineaţa, şi ne-a adus înapoi la ora 4:45. La prima vedere pare obositor, însa eu cred că este un orar foarte bun pentru cei ca noi, care au zile puţine de vacanta, însă vor să se bucure de ele din plin. Noi ne-am bucurat într-adevăr mult, pentru că, din cele 5 zile pe care urma să le petrecem în Portugalia, nici una nu avea să fie incompletă.

Plecând din Bucureşti pe o vreme închisă, cu iarnă pe timp de primavară (cu cateva zile înainte ninsese, iar pe străzi încă mai era zăpadă), prima impresie pe care am avut-o despre Lisabona, în autobuzul care ne ducea în aeroport, a fost: ‘wow, da’ ce verde e pe aici!! Şi ce plouăăăă!!’, pentru că am avut parte şi de ploaie, chiar de toate felurile: şi torenţială, şi cu soare, şi cu vânt (de aici şi expresia memorabilă a Inei: “Lisabona este oraşul unde se duc umbrelele să moară”, pentru că, peste tot găseai umbrele de tot felul, răsucite, rupte şi apoi abandonate)… şi într-adevăr, la Lisabona iarba era verde şi pomii deja infloriţi, după cum aveam să observăm mai tarziu în aceeaşi zi.

Nu voi povesti aici lucrurile care se găsesc în ghidurile turistice despre Lisabona (noi am avut două cu noi, la pachet cu alte informaţii găsite pe internet sau sfaturi de la cei care au vizitat acest minunat oraş), ci voi povesti lucurile care, din punctul meu de vedere, dau farmec Lisabonei şi care m-au făcut să îmi doresc să mă reîntorc pentru mai mult (şi chiar am început, încă dininte să plecăm spre casă, o listă cu lucruri pe care nu le-am făcut acum, însa le vom face la urmatoarea vizită).

Ce mi-a plăcut:

– Pereţii acoperiţi cu plăcuţe de faianţă pictată (numite în portugheză azulejos). Azulejos sunt un element caracteristic arhitecturii portugheze şi împodobesc pereţii clădirilor, staţiilor de metrou, holurilor, chiar şi a camerei de hotel, atât la interior cât şi la exterior, având un decor elaborat – nu doar motive florale şi geometrice, dar şi scene istorice sau mitologice. Cred ca este primul lucru care “iţi sare în ochi” de cum ajungi în oraş.

– Fiecare dintre cele cinci dimineţi pe care le-am început în micuţa ‘pastelaria’ de la parterul hotelului, cu o cafea tare în faţă (bica) şi diverse sortimente de prajituri şi tarte (vestitele pastéis de nata, care sunt delicioase), în fiecare zi altele, pentru a gusta cât mai multe, având harta orasului şi ghidul de călătorie pe masă, hotărând pe moment ce vom face şi ce vom vedea peste zi.

– Străzile înguste şi trotuarele pietruite cu piatră cubică îmbinată în diverse forme şi modele pe care n-ai nici o şansă să mergi comod cu pantofi cu toc. Trebuie să menţionez că mi-a plăcut la nebunie cum creştea iarba verde printre bucăţile de piatră, de parcă nici nu ar fi fost călcată vreodata de paşii grăbiţi ai localnicilor sau de paşii înceţi cum au fost ai noştri, vizitatorii.

– Punctele de informare turistică, unde doamnele de la ghişeu îţi răspund cu multă bunăvoinţă la toate intrebările şi îţi dau toate informaţiile necesare împreună cu harţi şi pliante gratuite.

– Briza sarată a oceanului, pe care am simţit-o pe malul râului Tejo şi vântul care ne-a suflat pletele în timp ce ascultam fascinate valurile pe care le credeam de ocean. Lisabona este aşezată la vărsarea fluviului Tejo în Atlantic, de unde şi confuzia parţială a noastră că ne aflăm pe malul oceanului. Aici trebuie să spun că, de cum am plecat de la hotel am pornit-o hai-hui pe straduţe la vale către apă, încântate la maxim că o sa vedem oceanul pentru prima oară. Şi am tot fost încântate, pană a doua zi când am realizat că nu e ocean… O altă replică a Inei va ramane celebră de aici: “Nu e ocean ce e ocean, e ocean ce îmi place mie!”

– Praça do Comercio şi strada pietonală Rua Augusta cu ei ai ‘artişti’ de stadă, statui vii, cântăreţi, vânzători de suveniruri, castane coapte şi bineînţeles renumita Ginjinha, baută cum altfel, decât din păhărele de ciocolată, de care nu am rezistat şi am luat şi pentru acasă.

– Plimbarea de seară pe straduţele înguste şi pe scările din cartierul Alfama, cel mai vechi cartier al oraşului şi poate şi cel mai pitoresc. Pe aici ne-am plimbat, încercând să găsim un local frumos unde să ascultăm fado, şi sfârşind prin a asculta prin uşa deschisă a unui local în timp ce testam specialităţi locale de vin, bacalhau (cod) şi un fel de orez cu lapte (arroz) la mica ‘cârciumă’ cu specific local de vis-a-vis.

– Bairo Alto, cu ale lui străzi foarte înclinate (localnicii de aici au în mod sigur o condiţie fizică de indiviat) şi cu viaţa obişnuită de pe străzi, pe care nu ai cum să nu o observi. Pe una dintre aceste străduţe am mâncat cea mai buna ciocolată de până acum, foarte bună, autentică, si însoţită de o cafea tare şi foarte aromată.

– Oceanul (de aceasta dată, adevaratul ocean) aşa cum e el la Estoril şi la Cascais, unde se ajunge foarte repede şi foarte comod, în aproximativ 40 minute, luând trenul de la Lisabona. Apa este tare albastră şi mai ales, tare învolburată aici, mai ales în zona strâncoasă a falezei. M-a impresionat Boca do Inferno, poate tocmai din cauza pericolului pe care îl simţi când te apropii de stânci si te uiţi în jos. Trebuie să spun că nu peste tot ai voie să faci acest lucru. Noi nu am ştiut, şi am fost oarecum ‘certate’ pentru că ne-am aventurat prin locuri interzise. Văzând de departe pe unde am trecut fără să ştim, am şi înteles de ce…

– Plimbarea excelenta de pe faleza din Estoril, pe lângă valuri. Când bate vântul ai şanse mari să faci baie chiar dacă nu asta ţi-ai propus. Portughezii pare nişte oameni foarte activi, multă lume aleargă, se plimbă cu bicicleta sau cu rolele pe aici. O idee excelentă şi pentru noi, dacă am avea pe unde…

– Poliţiştii pe biciclete… ( Ina ştie de ce… 🙂 ) oare la noi o sa vedem vre-o dată aşa ceva?

– Castelul Pena, de la Sintra, pe care regret că l-am vazut pe o vreme ploioasă şi ceţoasă. Din această cauză nici nu l-am văzut pe întreg decât din fotografii. Este cocoţat pe vârful unui deal şi  înconjurat de o grădină botanică imensă, iar drumul cu autobuzul pâna sus, îţi dă ceva senzaţii tari, mai ales dacă ai loc lângă fereastră, când vezi serpentinele foarte înguste şi prăpastia pe lângă care treci. Cred că este foarte interesant şi de urcat pe jos, dacă ai suficient timp la dispozitie.

– Mi-a plăcut enorm cum se vede întregul oraş din gradina castelului Sao Jorge. Mi-au plăcut păunii care se plimbau liber prin aceeaşi curte cu turiştii şi nu se speriau deloc de oameni, ba chiar din contră.

– Ruinele catedralei Carmo… deşi acum mai sunt în picioare doar pereţii şi câteva arcade (după marele cutremur din 1755 care a distrus Lisabona), stând în curte ai o senzaţie de linişte şi pace de necrezut, uimitor mai ales pentru că se află chiar în mijlocul oraşului.

– Manăstirea Jeronimos… Cred că este cea mai frumoasă catedrală pe care am văzut-o pană acum. M-a lăsat fară cuvinte. Cu adevarat impunătoare prin înalţime şi decor, te copleşeşte de-a dreptul. Noi am văzut-o la închidere, era aproape goală si extrem de liniştită. Aici se află şi mormantul lui Vasco da Gama.

– Monumentul Cristo Rei şi podul 25 aprilie. De sus, de la marginea statuii, ai o perspectivă foarte extinsă asupra oraşului şi a împrejurimilor. Asemănarea cu Statuia lui Iisus Cristos din Rio de Janeiro nu este întâmplătoare. Cardinalul Patriarh al Lisabonei a văzut statuia din Rio în anul 1934 într-o vizită în Brazilia şi a răspândit ideea de a avea o statuie asemănătoare ridicată şi în Portugalia. La o adunare ţinută la Fatima, preoţii Portugaliei au făcut un jurământ să ridice această statuie, dacă Portugalia nu va fi atrasă în cel de-al Doilea Razboi Mondial.

– Super-staţia Oriente (la subteran metrou, la parter autobuz şi spaţii comerciale, la etaj tren, lângă un mare mall). Cu un design modern şi uimitor.

– Vederile şi cărţile poştale de plută (cred?). Material foarte întâlnit prin magazinele de suveniruri. Găseai de toate: de la vederi la papuci şi genti.

– Mâncarea şi vinul. Pe cât posibil, în puţinul timp pe care l-am avut, am încercat să experimentăm cât mai multe. În special pe cele specifice. Peşte, creveţi, dulciuri şi bineînteles, vin de Porto si vin verde şi bere protugheză. Crabii, homarii şi altele asemănătoare au rămas pe lista cu ‘altă dată’. La fel cum a rămas vizita la Cofetaria Nacional despre care auzisem numai lucruri bune, precum şi vizita în oraşul Porto, alt obiectiv de văzut în viitor.

Şi ar mai fi multe, multe lucruri de povestit din cele cinci zile petrecute pe meleaguri portugheze, însă eu mă opresc aici cu povestea, poate mai tarziu vine şi partea a doua.

Fotografii, in linkul de mai jos:

https://plus.google.com/photos/117398464596960629175/albums/5868487832385805313?banner=pwa&authkey=CJGQrO7M9sWuRQ

Post Navigation